(+ o notă de umor)
M-am gândit că aș putea să spun câteva lucruri care contează cu adevărat într-o familie deși nu aș vrea să dau chiar tot din casă. Viața noastră s-a schimbat destul de mult față de acum 5 ani și e foarte interesant cum prioritățile se schimbă și cât de important e ca amândoi să privească în aceeași direcție.
De ce spun asta ? Păi în primii doi ani călătoream destul de mult și spontan și contează mult să puteți planifica împreună o vacanță, să aveți așteptări asemănătoare sau să puteți face un compromis. De exemplu cred că ar fi cam nasol dacă unul nu vrea să iasă din cameră și unul vrea să viziteze împrejurimile.
Ori nu ai nimic împotrivă, ori te forțezi într-o direcție.
E important să vă respectați reciproc, să vă înțelegeți unul pe celălalt gen dacă unuia i-e foame, cald, somn, sau pur și simplu are nevoie de puțin timp, etc, să nu forțați pe celălalt într-o situație, activitate, care știți că nu îi face plăcere (sau o mâncare care nu îi place- de exemplu miel).
Eu recunosc că mai am un pic de lucrat aici, dar mă străduiesc să îmbunătățesc și acest aspect.
Contează ca amândoi să investească în aceleași lucruri, adică nu unul vrea să mobileze casa și celălalt vrea doar în vacanță sau mașini sau chestii personale (mă refer la poșete, pantofi, telefoane și alte gadget-uri).
Dar dacă se întâmplă asta fără să apară reproșuri, bravo vouă.
Contează mult să își dorească amândoi ca familia să crească. Adică dacă nu amândoi își doresc copii, apariția unuia nu garantează echilibrul. Nu vreau să fiu pesimistă dar studiile arată că în multe cazuri apariția copilului afectează negativ cuplul și că primii 2 ani sunt mai grei.
Suportul și ajutorul este un alt pilon în căsnicie. Am tot văzut postări pe social media cu evidențierea că și tatăl face parenting (a se traduce creșterea copilului) când este cu copiii și nu babysitting (adică stă cu copilul, termen folosit în general pentru bonă). Deci e perfect normal ca și tatăl să participe activ la creșterea copiilor și din acest punct de vedere nu aș putea să fiu mai norocoasă. E normal ca și tatăl să schimbe scutece, să țină copiii în brațe, să îi pună la somn, să le dea de mâncare ( mai greu în primele 6 luni), să iasă la plimbare etc.
Eu mai trec aici la plusuri, prăjituri la discreție, curățenie, mâncare și aproape orice îmi trece prin cap, căci nu prea există ceva ce el nu ar putea sau nu ar face. Love you my man.
Deci acum când mă uit la cei 5 ani care au trecut, văd doi copii minunați care efectiv creează dependență, pe noi doi mai maturi, mai stabili, mai responsabili.
Ne-am mutat puțin pe alta frecvență dar nu ne-am oprit de tot.
Copiii nu ne-au împiedicat să ieșim, să socializam (adică noi vrem, dar nu prea găsim momentul mereu), să planificăm vacanțe, să mergem în city break ( chiar dacă numai până la Sovata), visăm chiar și la festivaluri, probabil peste vreo 18 ani, dar ce contează, sigur găsim ceva de făcut până atunci.
O da, și ca să nu par prefăcută, vă anunț că nu mereu e lapte și miere, uneori e ca berea, adică mai amară și acidulată, dar ce bine îți pică după niște mici.
Și dacă tot 5 ani de căsătorie înseamnă nunta de lemn, știe cineva dacă e voie să dai cu un scaun când te enervează celălalt? Întreb și eu dar nu pentru mine, pentru un prieten.
Pe final, recomandarea mea:
Nu vă fie frică să spuneți "Da".
Sper să avem mulți ani cel puțin la fel de faini,
Îi mulțumesc emberului că e așa cum tre' să fie, că mă suportă, și că are niște gene mișto încât au ieșit copiii ăștia așa frumoși.
You got the love 🤍 (Florence and the Machine)
Comentarii
Trimiteți un comentariu